QUI EST THYL ?

Projet commence en 2014

ALCOOL

LE PUBLIC 2009 - 2010

L' IMPOSTEUR 2009 - 2010

PEOPLE I KNOW - Galerie Art VO 2008

SCENE DINTR-UN FILM PE CARE-L VOI REGIZA ÎN CURÂND

Nu este chiar aşa mare filosofie să regizezi un film. Vorbesc de un film bun, o producţie 100% românească. Îţi trebuie câteva cunoştinţe de bază în materie de cinema, o echipă profesionistă, un subiect cu caracter social, un actor principal extrem de cunoscut care să atragă public şi alţi câţiva actori buni şi, foarte important: nişte figuranţi capabili. Figuraţia este extrem de importantă în orice film; fără ea, caracterele principale ar fi lipsite de sens, ca un şurub fără filet. Nu trebuie ignorat însă subiectul principal în favoarea figuraţiei.

Să vorbim despre filmul meu, pentru care ideile pe care le am sunt cât se poate de clare!

Am nevoie pentru a turna începutul filmului de un spaţiu larg pavat cu piatră cubică, împrejmuit de clădiri de pe la 1500 – 1700. Una dintre clădiri trebuie să fie o biserică evanghelică, zugrăvită în nuanţe de vanilie şi fistic, iar alta, un muzeu renumit internaţional. Îmi mai trebuie o primărie acoperită cu tablă de cupru, un restaurant cu terasă şi turn şi câteva baruri. În mijlocul pieţei: o cişmea încadrată de cărămidă şi fier forjat şi o fântână arteziană mascată în pavaj.

După ce găsesc locul de care am nevoie, pot trece deja la turnarea primei scene. În ea facem cunoştinţă cu personajul principal – mă repet, dar trebuie să fie un actor foarte cunoscut – care se plimbă prin mulţime. Aici intervine figuraţia. Îmi place să mă plasez în filmele mele printre figuranţi. Am învăţat de la Hitchock. Aşa pot urmări mai îndeaproape desfăşurarea acţiunii. Camera, după ce trece de personajul principal şi de alţi figuranţi, mă surprinde fugar şi pe mine. Nu trebuie să ies în evidenţă. Port un tricou maro cu mânecă scurtă şi cu imprimeu în formă de cocoş. Port blugi de o nuanţă clasică, uşor decoloraţi ca o uzură funcţională. Curaţi, blugii pot fi descusuţi în parea inferioară, dar să nu arate neglijent. Sunt încălţat cu o pereche de pantofi sport albi. Sau mai degrabă kaki, să se asorteze cu tricoul. Mai bine nişte teneşi kaki. Camera mă surprinde scurt, exact în momentul în care mă uit la biserică. Biserica străluceşte sub razele soarelui. Eu privesc spre turla verde. În acel moment, cât să dea o notă de veridicitate scenei, un tânăr murdar de 15-16 ani iese fugind din biserică, cu o poşetă în braţe. Eu îmi dau seama că poşeta nu poate fi a lui. Alerg după el şi-l prind. Înapoiez posesoarei poşeta – o femeie în vârstă care-mi mulţumeşte cu lacrimi în ochi. Vrea să mă răsplătească, dar nu accept. Îl muştruluiesc pe tânăr, arătând cu degetul că nu-i frumos ce a făcut. Tânărul îşi dă seama şi din acel moment devine un om bun. Eu zâmbesc mulţumit.

În scena următoare îl regăsim pe personajul principal în biserică. Scena este de o importanţă fundamentală pentru viitoarea capodopera cinematografică. Camera de filmat îl urmăreşte din interior cum intră în clădire. Imediat după personajul principal intru şi eu. Între timp m-am schimbat, pentru că nu poţi să intri în biserică în blugi descusuţi şi tricou. Nu se face. Port o pereche de pantaloni de stofă maro, pantofi negri proaspăt făcuţi cu cremă, cămaşă maro şi un sacou de velur negru. La intrare îmi fac semnul crucii, mare, cât să se observe în scurtul timp în care camera poposeşte pe mine. Nu trebuie să ies în evidenţă. Mă aşez pe un scaun, în spate. Lângă mine vine o femeie în vârstă, cu baston. Mă ridic şi-i cedez locul. Doamna refuză, dar eu insist până cedează. Îi împrumut cartea mea de rugăciuni. Când slujba începe, cunosc textele cântecelor pe de rost, deşi sunt ortodox. Îi dau tot măruntul meu unei alte femei în vârstă, să-l pună în cutia milei. Eu pun o bancnotă de o valoare foarte mare (pentru asta trebuie un zoom pe bancnotă).

Se lasă seara şi personajul principal are o întâlnire importantă în restaurantul cu turn. Aici se întâlneşte cu personajul negativ al acţiunii, pentru o discuţie care se va dovedi capitală. Camera filmează din interiorul restaurantului cum personajul principal îşi face apariţia. În timp ce este condus spre locul de întâlnire, trece pe lângă mine. Eu stau la masă şi savurez un vin roşu - sângeriu, dintr-un pahar cu picior. Sau mai bine o bere fără alcool şi o salată de crudităţi, cu ou fiert. Poate şi cu puţin ton, pentru gust. Sunt îmbrăcat într-o cămaşă albastră cu dungi albe verticale, blugi închişi la culoare şi pantofi negri. La masa de lângă mine: un cuplu care se ceartă. El o jigneşte pe ea. Îi dă o palmă. Ea începe să plângă. Eu mă ridic de la masă şi-i explic lui că nu-i frumos să dai într-o femeie. El devine violent şi-mi dă un pumn. Cad peste masă, dar mă ridic imediat. Îmi aranjez cămaşa. Nu ripostez. Continui să-i explic că nu-i frumos ce face şi-i întorc şi celălalt obraz. El mă loveşte încă o dată. Mă ridic, şi de data asta ripostez. Cu o lovitură bine aplicată reuşesc să-l pun la pământ. Trei dintre angajaţii localului îl scot afară. Oamenii de la celelalte mese aplaudă. Aplaudă şi personajul principal. Personajul negativ nu. Ea insistă să stau cu ea la masă. Până la urmă mă las înduplecat. Îi împrumut batista mea să-şi şteargă lacrimile. Un ospătar îmi aduce la masă o altă bere fără alcool şi o salată din partea casei. Eu insist să le plătesc. Plătesc şi consumaţia ei şi masa ruptă şi las şi un bacşiş substanţial. La plecare, ea îmi dă numărul ei de telefon şi mă urmăreşte cu privirea până mă pierd în noapte.

Două ore mai târziu, personajul principal intră într-un club de noapte. Aici va afla informaţii şocante cu privire la subiectul filmului. Când intră atrage atenţia asupra sa. Camera îl surprinde în prim-plan. În pland secundar mă surprinde şi pe mine, ca figuranr. Stau la bar. Discut cu barmanul. Îl ajut să şteargă nişte pahare şi să alunge un grup de clienţi în stare de ebrietate. Beau o bere fără alcool direct din sticlă – nu vreau să-i mai dau de lucru barmanului. Port blugi, un tricou cu mânecă scurtă şi imprimeu discret roşu. În picioare: pantofi tip sport de culoare roşie. Sunt proaspăt bărbierit şi pe spătarul scaunului de bar am o geacă din piele sintetică neagră.

Dansatoarea cu care trebuie să discute personajul principal se apropie de bar într-o ţinută extrem de lejeră. Unul din clienţii pe care i-am scos afară se întoarce şi începe să-i facă avansuri deocheate dansatoarei. Ea refuză dar el insistă şi devine violent. Cu o lovitură puternică, bine plasată, salvez situaţia şi-l arunc în stradă şi în noapte pe clientul scandalagiu. Mă întorc la bar. Pun geaca de piele sintetică neagră pe umerii fetei care-mi mulţumeşte. Se oferă să mă însoţească într-o cameră de hotel, dar refuz. Îi dau o carte de vizită de-a unui prieten care lucrează la plasarea forţelor de muncă şi care o poate ajuta să-şi găsească un alt serviciu. Fata îmi mulţumeşte cu lacrimi în ochi.

A doua zi personajul principal se trezeşte în camera sa de hotel, la etajul III. Dă draperiile la o parte şi se uită pe geam. Pe stradă: mulţime de oameni agitaţi. Figuranţi. Ca din întâmplare trec şi eu prin raza camerei de filmat. Sunt îmbrăcat într-o ţinută lejeră, de vară: pantalon alb de in topit, cămaşă albă de in încheiată cu şnur de cânepă şi sandale maro deschis. Un trecător grăbit loveşte din greşeală o femeie în vârstă care se întorcea de la piaţă cu două plase încărcate de legume şi fructe. Legumele şi fructele se răstoarnă pe trotuar. Trecătorul grăbit nu se opreşte. Poartă şapcă. Mă aplec şi încep s-o ajut pe doamna în vârstă să adune legumele şi fructele în plase. Nu ies în evidenţă. Alerg după trecătorul grăbit, îl prind din urmă şi-l pun să ne ajute la încărcarea plaselor. Trecătorul îşi dă seama de greşeala făcută şi se întoarce. Îmi cere scuze. Eu îi spun că nu mie trebuie să-mi ceară scuze, ci doamnei în vârstă. Îi cere scuze. Se oferă să o ajute la căratul plaselor până acasă, dar ea refuză. El se schimbă şi devine mai atent cu lumea din jur. Eu iau plasele şi i le duc doamnei până în faţa uşii. Mângâi câinele care iese când fata doamnei deschide uşa. Fata doamnei îmi mulţumeşte şi mă urmăreşte cu privirea până mă pierd în mulţime. Personajul principal reacoperă geamul cu draperiile.

Mai târziu, în holul hotelului, personajul principal se întâlneşte cu fata cu care va dezvolta o poveste de dragoste. Fata stă de vorbă cu mine. Îmi place să mă amestec printre figuranţi – aşa simt mai bine pulsul acţiunii. Dar nu trebuie să se insiste pe mine ci pe acţiunea principală a filmului. Sunt îmbrăcat într-o ţinută pe care se pot distinge clar, chiar şi la o trecere fugară a camerei de filmat, însemnele unei organizaţii care luptă pentru salvarea unui copil bolnav de cancer. Port şapcă roşie cu poza copilului imprimată frontal. O conving pe viitoarea iubită a personajului principal să doneze o sumă substanţială pentru salvarea copilului. Ea îmi mulţumeşte pentru faptul că am convins-o să facă un gest nobil.

Este un film de acţiune. Personajul principal intră într-o secţie de poliţie. Aici discută cu şeful poliţiei locale. În plan secundar, secretara şefului poliţiei locale este ocupată la calculator. Secretara este însărcinată în luna opt. Secretara sunt eu. Sunt brunetă, port ochelari şi sunt îmbrăcată într-un costumaş deux pièces, de culoarea nisipului ars de soare. Fac două cafele – pentru şeful poliţiei locale şi pentru personajul principal şi rezolv două sau trei cazuri grele prin telefon. Eliberez din puşcărie un deţinut închis pe nedrept. Eliberez un ţigan care a furat dintr-un supermarket pâine pentru familia lui. Ţiganul se schimbă şi devine un om corect. Îi găsesc un serviciu bine plătit. Personajul principal părăseşte sediul poliţiei.

Câteva zile mai târziu personajul negativ dă o spargere la bancă. Intră în bancă însoţit de doi asociaţi răufăcători. Poartă cagule şi pistoale. Camera insistă pe personajul negativ când îl ucide pe directorul băncii. În fundal, un simplu angajat apasă butonul de alarmă. Poliţia întârzie. Angajatul sunt eu. Nu ies în evidenţă. Sunt îmbrăcat într-un costum gri şi port cravată albastră cu dungi oblice tot gri. Le spun răufăcătorilor că o colegă trebuie să meargă la toaletă. Colega e însărcinată. Personajul negativ vrea să o împuşte în burtă. Creez o diversiune şi-i sustrag pistolul ajutorului principal al personajului negativ. Răstorn situaţia în favoarea angajaţilor băncii. Colega este salvată. Poliţia vine şi-i arestează pe jefuitori. Colega îmi mulţumeşte cu lacrimi în ochi. Şeful poliţiei îmi mulţumeşte. Nu accept nici o recompensă. Ies pe stradă şi ajut un bătrân orb să treacă strada şi să se urce în autobuz. Îi dau biletul meu. Eu merg pe jos.

O zi însorită. La ora prânzului personajul principal se întâlneşte cu iubita lui într-un parc. Parcul trebuie să aibe lac cu bărci şi hidrobiciclete. Lângă parc trebuie să fie amplasată o grădină zoologică pentru distracţia copiilor gălăgioşi ai figuranţilor. Personajul principal se plimbă prin parc de mână cu prietena lui. Se opeşte să-i cumpere vată de zahăr. În spatele lui la coadă sunt eu. Sunt îmbrăcat într-un pantalon larg, verde – gri, cu multe buzunare şi un tricou verde cu imprimeu cu număr. Numărul e compus din mai multe cifre. În picioare port aceiaşi teneşi kaki din prima scenă, dar spectatorii nu mă vor recunoaşte. Mai bine port alţi teneşi kaki, pentru a evita să fiu recunoscut. Camera de filmat se fixează pe personajul principal. Eu sunt în plan secundar. Cumpăr o vată de zahăr. Las un bacşiş gras şi ofer vata de zahăr unei fetiţe blonde, cu codiţe, îmbrăcată în roz. Mama ei îmi mulţumeşte şi vrea să-mi plătească. Refuz. Fetiţa râde şi se murdăreşte cu zahăr pe toată faţa. Eu zâmbesc satisfăcut. Mă aplec şi-i întind unui cerşetor murdar o bancnotă valoroasă. Cerşetorul îmi mulţumeşte şi pleacă să-şi cumpere mâncare din banii primiţi de la mine. Până se întoarce, îi păzesc şi-i mângâi câinele. Câinele mă linge pe mână şi-mi mulţumeşte. Când cerşetorul se întoarce, mă pierd în mulţime zâmbind şi urmărind tinerii îndrăgostiţi care se plimbă pe suprafaţa lacului cu hidrobiciclete. Personajul principal se dă în barcă cu prietena lui. Eu salvez un copil de la înec.

Se apropie Crăciunul. Personajul principal merge în vizită la părinţii iubitei lui. Iubita lui are o soră care are copii mici. În timp ce se serveşte friptura, apare Moş Crăciun. Moş Crăciun sunt eu. Sunt îmbrăcat în roşu. Port o căciulă lungă, roşie pe cap, cu bandă albă pufoasă. Port cizme negre. Am ochelari şi o barbă albă confecţionată din material sintetic. Probabil nylon. Le spun poveşti copiilor. Îi iau pe genunchi şi le cer să-mi recite poezii. Îi ascult atent. Le dau cadouri. La plecare, părinţii se oferă să-mi plătească serviciul şi cadourile. Refuz. Ies din casă zâmbind, sub privirile copiilor bucuroşi. Mă urc într-o sanie trasă de reni şi mă pierd în noapte.

Acţiunea se precipită. Camera de filmat îl urmăreşte pe personajul principal care intră în muzeu. Muzeul din prima scenă a filmului. Personajul principal merge grăbit prin sălile muzeului. În muzeu are loc o altercaţie. Cineva a deteriorat o pictură de secol XVII. Acestă scenă are loc în plan secundar. Eu apar în calitate de custode al expoziţiei. Sunt îmbrâncit de personajul care a deteriorat pictura. Restabilesc imediat ordinea. Fără ezitare îl iau de guler pe huligan şi-l înmânez organelor de ordine. Ies din cadru în timp ce apelez de pe telefonul mobil personal un restaurator specializat în pictură de secol XVII. Personajul principal merge grăbit prin muzeu. În plan secundar apare restauratorul. Restauratorul sunt eu. Nu trebuie să ies în evidenţă. Îmi scot şevaletul portabil şi mă apuc să restaurez capodopera. Sunt îmbrăcat neglijent: pantalon de velur albastru, pulover verde şi cămaşă galbenă care iese pe sub pulover, pe stânga. În picioare port pantofi scâlciaţi. Port mustaţă largă, grizonată şi părul nepieptănat. Restaurez tabloul deteriorat şi încă două – trei din aceeaşi încăpere.

Pentru un plus de dramatism în această capodoperă cinematografică, iubita personajului principal trebuie să moară. Moare în condiţii violente. Personajul principal merge la morgă să o recunoască. Iubita lui e întinsă pe o masă de tablă. Pe mesele de tablă din jur, alte cadavre. În dreapta ei, cadavrul unui tânăr ucis cu bestialitate de iubita lui geloasă. Iubita cadavrului. Cadavrul sunt eu. Sunt gol şi port multe răni care trebuie să pară reale. Sunt în plan îndepărtat şi nu mi se vede organul genital. Muşchii antebraţului drept mi se încordează post mortem. Am un spasm. Pe faţă mi se citeşte groaza şi dezamăgirea de a fi ucis de către iubita mea.

Filmul se termină cu o scenă de la înmormântarea iubitei personajului principal. Undeva în depărtare se petrece şi înmormântarea tânărului ucis de iubita lui geloasă. Personajul principal varsă o lacrimă la mormântul iubitei lui pierdute. Plouă. Ăla din spatele personajului principal, în costum negru, cu umbrelă şi ochi înecaţi în lacrimi, sunt eu.

A MURIT BUNICA

Cu o mahmureala cumplită datorată propriei imbecilităţi şi exagerării bucuriei de a revedea un vechi prieten, m-am trezit la prima oră (aproximativ 11 şi 16 minute) încântat să încep o nouă zi de muncă pentru revistă. Fotofobie, urme serioase de paranoia, gust inexplicabil în cavitatea masticatoare şi parfum atroce, explicabil, în toţi cei 23 m³ ai camerei. De lucru: să mă întâlnesc într-un bar din Sibiu cu proprietarii unei cabane de la Păltiniş. Nu părea foarte greu mai ales că aveam de scris un articol scurt şi absolut laudativ; nu trebuia să-mi bat capul (o durere în plus ar fi contat extrem de mult).

Cu ocazia apariţiei acestei cărţi ţin să-i mulţumesc din inimă unuia dintre patroni, care a avut minunata idee de „a da o fugă până la cabană, să văd despre ce este vorba”. Pardon: „despre ce îi vorba”. Şi am purces cu o maşinuţă care cred că ar fi explodat dacă ar fi înaintat cu mai puţin de 4000 Km. la oră, spre Păltiniş. Nu fusesem informat că Păltinişul s-a mutat dincolo de graniţele ţării şi nici că numărul de serpentine s-a înzecit şi că trebuie să le parcurgem de două ori. Mi-am înjurat scârţîind din dinţi stomacul pe toată durata călătoriei şi am înghiţit ... era să spun „în sec”. Acolo nu s-a întâmplat aproape nimic în afară de faptul că brazii s-au apucat să se clatine şi să se învârtească în jurul meu, făcănd o zarvă mai abitir decât copiii vecinilor. Culoarea alb-verde cu nuanţe gălbui a feţei mele părea că nu-i impresionează absolut de loc.

Pe drumul de întoarcere, undeva pe la mijlocul manejului de serpentine, un ţîrîit asurzitor a început să-mi inunde mâzga informă pe care înainte obişnuiam s-o numesc creier şi o vibraţie de 12 grade pe scara Richter s-a apucat să-şi facă de cap cu bietul meu trup. Era telefonul. Era tata. Era la capela bisericii din Făgăraş. Peste două zile era 8 martie şi m-a anunţat că ar fi cazul să vin cu flori la mama lui. Cu număr par – florile. Paranoia de dimineaţă s-a adeverit a fi argumentată. Mi-a părut rău pentru bunica, mi-a părut rău pentru tata, mi-a părut rău că mi-era rău.

Într-un stadiu stadiu semimişcător am fost depozitat în faţa locuinţei din Sibiu, în faţa porţii. În curte, vecina modifica orânduirea straturilor de flori. Niciodată nu am văzut-o atât de bucuroasă să mă vadă (poate doar în zilele în care trebuia să plătim taxele). Avea nevoie de ajutorul meu pentru reamplasarea bordurii de piatră. Fiecare bucată cântărea puţin mai mult decât o moară cu tot cu piatră în ea. Bine că măcar a plouat cu o noapte înainte şi pământul era moale. Destul de moale încât să mă afund în el ca Prâslea, până la gât.

Aproape viu, cu o bucăţică de 2 cm. de piele curată în spatele urechii drepte, cu hainele mai grele cu câteva kilograme, am intrat în casă, să-i povestesc Evei ce s-a întâmplat. Am fost trimis în sala de baie aşa cum eram, unde mă aştepta o vană de apă rece. 

Răcorit şi curat am început să încerc să o ajut pe Eva la pregătirea bagajelor: plecam la Făgăraş. 

Cum calea ferată dintre Sibiu şi Făgăraş este suspendată (şi se pare că aşa va rămâne vreme de câteva secole, deoarece se lucrează la reconstruirea unui pod prăbuşit pe la – culmea – Podu Olt !), singura variantă plauzibilă de transport rămânea microminimicrobuzul pe care aveam să-l luăm din faţa autogării (în autogară sunt permise doar anumite firme). Îmbrâncim un popă, călcăm pe cap vreo două studente cu ochelari, răsturnăm nişte desagi cu brânză şi peşte putrezit (aşa părea după miros), îl dăm jos pe şofer şi reuşim să ne urcăm în vehicul. Avem şi locuri: în picioare. Recuperăm şoferul şi pornim la drum. 

Bunica ne aştepta întinsă în sicriul pe care-l ştiam de când eram prunc. Cumpărat prevăzător, sicriul a zăcut în pod peste 20 de ani, având ca singur scop până azi, depozitarea grăunţelor de grâu. 

Momentul reîntâlnirii nu a fost deloc uşor. Cu ocazia asta m-am şi reapucat de tutun. Am aşezat pe pieptul bunicii o icoană care-i fusese tare dragă, reprezentând un bebeluş Iisus cu trăsături metise, înfăşurat într-un fel de piele de omidă gălbuie şi o Fecioară mamă machiată exagerat şi rujată după un catalog la modă prin anii ´60. În afară de câţiva cerşetori, câţiva beţivi, câţiva câini, câţiva vecini (foşti vecini) şi câteva rude, n-a mai vizitat-o nimeni pe bunica. Pe la doişpe noaptea am încuiat camera rece (într-adevăr era un frig cumplit acolo, de parcă cel care a proiectat-o s-a gândit doar la decedaţi, ignorându-i pe cei încă vii) şi ne-am dus să ne culcăm. Cu ocazia asta am reuşit să-mi scriu şi articolele. 

A doua zi de dimineaţă ne-am dus să plătim transportul (bunica fusese dusă cu o maşină la capelă, nemaifiind în stare să meargă pe jos). „Vreţi cu chitanţă sau ne înţelegem ?” A fost mai ieftin să ne înţelegem, se înţelege. La plecare, proprietarul firmei de pompe funebre ne-a urat „la revedere”. Tata nu a fost de acord. Ne-am întors la capelă: era program prelungit de vizite. Poze, băutură, cozonac, slujbă, popă, ţigani şi multe, multe babe. Nici nu ştiam că există încă atâtea: un stol interminabil, plângăcios, aşteptându-şi rândul la pupat, depus flori, pozat, murit etc. Etalarea veşmintelor negre mâncate de molii (deşi duhneau insuportabil a naftalină) dădea semne că se va termina la vreo două săptămâni după înmormântare. Fiecare babă ţinea morţiş (scuzaţi cuvântul) să câştige concursul şi pentru asta trebuia să plângă cel mai tare, să lase cât mai multă salivă pe dantelă şi icoană, să poarte turbanul cel mai mare, să aibe rujul cel mai strident pe resturile de buze şi pe pielea de pe zigomatic, să poarte mustaţa cea mai ţepoasă şi musai să aducă florile de plastic cele mai roz. 

Bărbaţii se îndeletniceau mai mult cu pupatul paharelor de plastic. Puţin mai mult decât partea aparent feminină. 

Atracţia serii a fost cearta dintre nişte vecini. Fiul unei foste doamne – un măgar, dom´le, un nesimţit ordinar care nu ştie altceva să facă decât să bea cafele şi să pipe ţigară toată ziua – a avut impertinenţa să i se facă frig şi să aprindă focul cu lemne exact la o oră după ce soţia unui fost securist respectabil a întins rufele la uscat. Şi tot fumul, ghidat de un simţ malefic a intrat intenţionat în izmenele şi maiourile respectabilului. După acest început cuminte au urmat îmbrâncelile şi insultele de rigoare. Şi aducerile aminte, ălea de dinainte de prima cafteală mondială. 

Pe la două noaptea am întrerupt politicos cearta, am ascuns sticlele de alcool, am rearanjat florile – aşa am redescoperit-o pe bunica – am alungat clientela şi am lăsat-o să se odihnească în pace pănă a doua zi. Pe bunica. Ziua următoare avea să fie o zi grea pentru ea: era 8 martie şi avea să primească multe alte flori. 

Ne-am trezit cu noaptea-n cap. Aveam multe de făcut: cumpărături la Pluss pentru pacheţelele de pomană, procurat adeverinţă de la biserică cum că bunica era la zi cu cotizaţia pentru biata instituţie (cu ocazia asta am aflat că a avut privilegiul de a beneficia de o reducere de 7 lei în urma celor 60 de ani de cotizare), cumpărat lumânări şi colaci de la aceeaşi instituţie, revăzut şi pupat rude nesuferite şi îndepărtate venite cu scopul de a-şi etala noile achiziţii în materie de autoturisme, dat bani la popă, dat bani la popă, dat bani la popă, dat bani la ajutorul de popă, dat bani la ajutorul de ajutor de popă, dat bani la gropari, dat bani femeii care ştie cum se procedează, dat bani femeii care ştie că nu aşa se procedează, dat bani femeii care ştie cui trebuie să-i dăm bani, etc. Aaa, şi îngropat bunica! Şi dat pacheţele şi băutură tuturor locuitorilor planetei şi dat bani la popă. 

La coborârea în groapă puţin a lipsit ca locul să nu fie ocupat de domnul fost securist respectabil care a alunecat în urma emoţiilor şi a celor 24 de pahare de rachiu degustate în cinstea răposatei. Eva a fost foarte marcată de acest moment, cu atât mai mult cu cât un unchi (şi el respectabil la cei 75 de ani) de-al tatei, în loc să fie atent la desfăşurarea evenimentelor n-a avut altceva de făcut decât să-i atingă fesele. Recunosc: şi mie mi se par atrăgătoare, dar atunci am crezut că totuşi ar fi cazul să mă abţin. 

O femeie (să nu uităm să-i dăm bani !) i-a înmânat popii (să nu uităm să-i dăm bani) o sticlă de vin pe care bunica o începuse cu câteva zile înainte. Şi popa a început s-o stropească (pe bunica) cu lichidul din sticlă, dar nu exagerat, mai mult simbolic: restul a păstrat pentru el. Şi chiar a şi gustat, acolo, pe marginea gropii. După care s-a apucat să cânte. 

Odată terminată operaţiunea, a început bătălia pe pacheţele. Şi pe pahare. Cei mai puternici au primit mai multe. 

Timid, conştient de infima însemnătate pe care o reprezintă în faţa unui asemenea reprezentant al Domnului şi în acelaşi timp conştient de îndatoririle pe care le are, tata s-a apropiat de capul bisericesc care era cu două capete mai înalt decât el. Şi i-a strecurat în buzunar „o mică atenţie”. „Să fie primit” ! „Ba, eu preferam să fie refuzat”... După care a plătit taxa de înmormântare şi taxa de groapă şi taxa de cimitir şi taxa de capelă. După care a plătit taxa de sigilare a cavoului. 

În ziua următoare ne-am dus să plătim restul de taxe la biserică. De-acolo am fost îndrumaţi să mergem să plătim restul de taxe la primărie. De la primărie am fost ghidaţi spre Casa de Pensii. 

În Făgăraş Casa de Pensii se află pe strada care duce la abator, la etajul unu al unei clădiri în care mai funcţionează un magazin second hand şi o firmă serioasă de „erotic live show” pe net. În capătul scărilor , pe uşa dublă care dă într-un hol perpendicular pe scări, stă lipit cu bandă adezivă afişul „fumatul interzis”. În hol: un avizier cu două afişe: „afişajul interzis !” şi „vă rugăm nu mai mâzgăliţi afişele !”. Pe uşa din stânga: „intrarea interzisă !”. În dreapta, în capătul holului, mare: „intrarea persoanelor străine strict interzisă !”, iar pe cele două uşi de pe partea dreaptă: „accesul interzis !” şi „intrarea strict oprită !”. Înainte de capătul holului, tot pe dreapta se zăreşte un geam de sticlă vopsit în probabil alb, cu un decupaj în semicerc, pe care nu se interzice nimic. Numai că până la acel geam, la vreun metru-jumate distanţă se află o linie galbenă străjuită de un taburet care datează după toate probabilităţile din perioada neolitică. Pe taburet, un carton din aceeaşi perioadă: „este interzis să depăşiţi linia galbenă !”. 

Din fericire o voce drăguţă extrem de enervată ne-a scos din impas: „haideţi odată, ce staţi acolo”. Posesoarea vocii era o doamnă simpatică, cu mustaţa crescută doar de vreo două săptămâni, care suferise probabil de curând un accident grav: o pungă plină de pigment de zugrăveală (sau humă), amestecat cu urină de câine şi salivă de varan de Komodo s-a răsturnat de pe o schelă şi i-a căzut direct în cap, pătându-i părul. Doamna aceasta ne-a adus la cunoştinţă faptul că statul român este atât de generos încât ne răsplăteşte bunăvoinţa de a o înmormânta pe decedată (doamna a folosit alt cuvânt) în pământul românesc şi-i va da tatei un „ajutor de înmormântare, adică nişte bani” şi ultima pensie a bunicii. Pentru asta, tata trebuia să completeze o cerere. Numai că ceva era în neregulă: „cum adică aţi scris că aţi înmormântat-o în calitate de fiu, că pe dumneavoastră vă cheamă Muntiu şi pe moartă Sasu” !? 

Degeaba am încercat noi să-i explicăm verbal că dragostea bunicii pentru bunicul nu a durat o veşnicie şi că ulterior a divorţat reluându-şi numele de fată, după care s-a recăsătorit cu Sasu, că nu ne-a mers. Păi ce credeam noi, că-i aşa de simplu? Şi de ce în douăzeci de acte de-ale bunicii scrie c-o cheamă Ana şi într-unul Anela? Trebuie să aducem documente („hârtii”) legalizate de la primăria din satul în care s-a născut cum că Ana = Anela. Şi certificatul de căsătorie cu Muntiu şi decizia de divorţ de Muntiu şi acte că şi-a reluat numele de fată şi certificatul de căsătorie cu Sasu şi semnătură de la Sasu Toader, adică al doilea soţ. Dar bietul Sasu? Mort şi Sasu, prin văi pe la... mă rog. Asta-i rău, pentru că ne trebuie semnătura de la el. Şi ne mai trebuie chitanţe cum că am plătit taxa de înmormântare şi taxa de groapă şi taxa de cimitir şi taxa de capelă şi taxa de sigilare a cavoului şi taxa de popă şi taxa de la primărie. Şi ne mai trebuie chitanţa de la sicriu şi chitanţa de la coroane şi de la maşina cu care a fost transportată mo... decedata. Păi da, dar noi „ne-am înţeles”, că era mai ieftin !!! Dar doamna n-a vrut să înţeleagă. Şi chitanţa de la sicriul cumpărat pe vremea când nici măcar Ceauşescu nu era mort, unde s-o mai găsim ! 

„Mergeţi la firma de pompe funebre şi vă înţelegeţi acolo, că oameni sunt şi ei”. Iar !?

Ne-am întors la pompe funebre. Foarte funebre. Proprietarul ne-a privit de la o altitudine de vreo cinşpe metri: ştia el de ce ne-a spus „la revedere”. Într-un secret de parcă plănuiam să-i punem lui Băsescu apă-n vin sau să-l demachem pe Sarkozy, într-o semiobscuritate necesară momentului, ne-am „înţeles”. Am plătit 200 de lei pentru o factură de 350 de lei pe care era scris tot. Sicriu, coroane, maşină, panglicuţe, lumânări, mâncare pentru pisică, tot.

Mai rămânea problema cu Ana = Anela. Ne-am dus în Cincu, satul natal al bunicii. Ştia tata pe cineva de la primărie care în schimbul câtorva pahare de în-nici-un-caz-apă ne-ar fi furnizat documentele necesare fără nici o problemă, dacă n-ar fi fost problema că prietenul tatei nu mai lucra la primărie de anul trecut.. Şi problema cu incendiul ăla de la primărie de acum câţiva ani, în care s-au pierdut cam toate documentele. Dar ne-am „înţeles” până la urmă, că oameni suntem, şi în câteva zile am avut hârtia oficială prin care eram înştiinţaţi că pe bunica a chemat-o toată viaţa Ana şi nu Anela.

Cât despre răposată: „odihnească-se în pace”. Însă noi mai avem de căutat certificatul de căsătorie cu Muntiu şi decizia de divorţ de Muntiu şi acte că şi-a reluat numele de fată şi certificatul de căsătorie cu Sasu şi să-l dezgropăm pe Sasu şi să-l rugăm să semneze şi...

A personal territory / The fisherman's dream - 2007

Amintiri din Art Cafe-ul vechi

Souvenirs de l'Art Café