A MURIT BUNICA

Cu o mahmureala cumplită datorată propriei imbecilităţi şi exagerării bucuriei de a revedea un vechi prieten, m-am trezit la prima oră (aproximativ 11 şi 16 minute) încântat să încep o nouă zi de muncă pentru revistă. Fotofobie, urme serioase de paranoia, gust inexplicabil în cavitatea masticatoare şi parfum atroce, explicabil, în toţi cei 23 m³ ai camerei. De lucru: să mă întâlnesc într-un bar din Sibiu cu proprietarii unei cabane de la Păltiniş. Nu părea foarte greu mai ales că aveam de scris un articol scurt şi absolut laudativ; nu trebuia să-mi bat capul (o durere în plus ar fi contat extrem de mult).

Cu ocazia apariţiei acestei cărţi ţin să-i mulţumesc din inimă unuia dintre patroni, care a avut minunata idee de „a da o fugă până la cabană, să văd despre ce este vorba”. Pardon: „despre ce îi vorba”. Şi am purces cu o maşinuţă care cred că ar fi explodat dacă ar fi înaintat cu mai puţin de 4000 Km. la oră, spre Păltiniş. Nu fusesem informat că Păltinişul s-a mutat dincolo de graniţele ţării şi nici că numărul de serpentine s-a înzecit şi că trebuie să le parcurgem de două ori. Mi-am înjurat scârţîind din dinţi stomacul pe toată durata călătoriei şi am înghiţit ... era să spun „în sec”. Acolo nu s-a întâmplat aproape nimic în afară de faptul că brazii s-au apucat să se clatine şi să se învârtească în jurul meu, făcănd o zarvă mai abitir decât copiii vecinilor. Culoarea alb-verde cu nuanţe gălbui a feţei mele părea că nu-i impresionează absolut de loc.

Pe drumul de întoarcere, undeva pe la mijlocul manejului de serpentine, un ţîrîit asurzitor a început să-mi inunde mâzga informă pe care înainte obişnuiam s-o numesc creier şi o vibraţie de 12 grade pe scara Richter s-a apucat să-şi facă de cap cu bietul meu trup. Era telefonul. Era tata. Era la capela bisericii din Făgăraş. Peste două zile era 8 martie şi m-a anunţat că ar fi cazul să vin cu flori la mama lui. Cu număr par – florile. Paranoia de dimineaţă s-a adeverit a fi argumentată. Mi-a părut rău pentru bunica, mi-a părut rău pentru tata, mi-a părut rău că mi-era rău.

Într-un stadiu stadiu semimişcător am fost depozitat în faţa locuinţei din Sibiu, în faţa porţii. În curte, vecina modifica orânduirea straturilor de flori. Niciodată nu am văzut-o atât de bucuroasă să mă vadă (poate doar în zilele în care trebuia să plătim taxele). Avea nevoie de ajutorul meu pentru reamplasarea bordurii de piatră. Fiecare bucată cântărea puţin mai mult decât o moară cu tot cu piatră în ea. Bine că măcar a plouat cu o noapte înainte şi pământul era moale. Destul de moale încât să mă afund în el ca Prâslea, până la gât.

Aproape viu, cu o bucăţică de 2 cm. de piele curată în spatele urechii drepte, cu hainele mai grele cu câteva kilograme, am intrat în casă, să-i povestesc Evei ce s-a întâmplat. Am fost trimis în sala de baie aşa cum eram, unde mă aştepta o vană de apă rece. 

Răcorit şi curat am început să încerc să o ajut pe Eva la pregătirea bagajelor: plecam la Făgăraş. 

Cum calea ferată dintre Sibiu şi Făgăraş este suspendată (şi se pare că aşa va rămâne vreme de câteva secole, deoarece se lucrează la reconstruirea unui pod prăbuşit pe la – culmea – Podu Olt !), singura variantă plauzibilă de transport rămânea microminimicrobuzul pe care aveam să-l luăm din faţa autogării (în autogară sunt permise doar anumite firme). Îmbrâncim un popă, călcăm pe cap vreo două studente cu ochelari, răsturnăm nişte desagi cu brânză şi peşte putrezit (aşa părea după miros), îl dăm jos pe şofer şi reuşim să ne urcăm în vehicul. Avem şi locuri: în picioare. Recuperăm şoferul şi pornim la drum. 

Bunica ne aştepta întinsă în sicriul pe care-l ştiam de când eram prunc. Cumpărat prevăzător, sicriul a zăcut în pod peste 20 de ani, având ca singur scop până azi, depozitarea grăunţelor de grâu. 

Momentul reîntâlnirii nu a fost deloc uşor. Cu ocazia asta m-am şi reapucat de tutun. Am aşezat pe pieptul bunicii o icoană care-i fusese tare dragă, reprezentând un bebeluş Iisus cu trăsături metise, înfăşurat într-un fel de piele de omidă gălbuie şi o Fecioară mamă machiată exagerat şi rujată după un catalog la modă prin anii ´60. În afară de câţiva cerşetori, câţiva beţivi, câţiva câini, câţiva vecini (foşti vecini) şi câteva rude, n-a mai vizitat-o nimeni pe bunica. Pe la doişpe noaptea am încuiat camera rece (într-adevăr era un frig cumplit acolo, de parcă cel care a proiectat-o s-a gândit doar la decedaţi, ignorându-i pe cei încă vii) şi ne-am dus să ne culcăm. Cu ocazia asta am reuşit să-mi scriu şi articolele. 

A doua zi de dimineaţă ne-am dus să plătim transportul (bunica fusese dusă cu o maşină la capelă, nemaifiind în stare să meargă pe jos). „Vreţi cu chitanţă sau ne înţelegem ?” A fost mai ieftin să ne înţelegem, se înţelege. La plecare, proprietarul firmei de pompe funebre ne-a urat „la revedere”. Tata nu a fost de acord. Ne-am întors la capelă: era program prelungit de vizite. Poze, băutură, cozonac, slujbă, popă, ţigani şi multe, multe babe. Nici nu ştiam că există încă atâtea: un stol interminabil, plângăcios, aşteptându-şi rândul la pupat, depus flori, pozat, murit etc. Etalarea veşmintelor negre mâncate de molii (deşi duhneau insuportabil a naftalină) dădea semne că se va termina la vreo două săptămâni după înmormântare. Fiecare babă ţinea morţiş (scuzaţi cuvântul) să câştige concursul şi pentru asta trebuia să plângă cel mai tare, să lase cât mai multă salivă pe dantelă şi icoană, să poarte turbanul cel mai mare, să aibe rujul cel mai strident pe resturile de buze şi pe pielea de pe zigomatic, să poarte mustaţa cea mai ţepoasă şi musai să aducă florile de plastic cele mai roz. 

Bărbaţii se îndeletniceau mai mult cu pupatul paharelor de plastic. Puţin mai mult decât partea aparent feminină. 

Atracţia serii a fost cearta dintre nişte vecini. Fiul unei foste doamne – un măgar, dom´le, un nesimţit ordinar care nu ştie altceva să facă decât să bea cafele şi să pipe ţigară toată ziua – a avut impertinenţa să i se facă frig şi să aprindă focul cu lemne exact la o oră după ce soţia unui fost securist respectabil a întins rufele la uscat. Şi tot fumul, ghidat de un simţ malefic a intrat intenţionat în izmenele şi maiourile respectabilului. După acest început cuminte au urmat îmbrâncelile şi insultele de rigoare. Şi aducerile aminte, ălea de dinainte de prima cafteală mondială. 

Pe la două noaptea am întrerupt politicos cearta, am ascuns sticlele de alcool, am rearanjat florile – aşa am redescoperit-o pe bunica – am alungat clientela şi am lăsat-o să se odihnească în pace pănă a doua zi. Pe bunica. Ziua următoare avea să fie o zi grea pentru ea: era 8 martie şi avea să primească multe alte flori. 

Ne-am trezit cu noaptea-n cap. Aveam multe de făcut: cumpărături la Pluss pentru pacheţelele de pomană, procurat adeverinţă de la biserică cum că bunica era la zi cu cotizaţia pentru biata instituţie (cu ocazia asta am aflat că a avut privilegiul de a beneficia de o reducere de 7 lei în urma celor 60 de ani de cotizare), cumpărat lumânări şi colaci de la aceeaşi instituţie, revăzut şi pupat rude nesuferite şi îndepărtate venite cu scopul de a-şi etala noile achiziţii în materie de autoturisme, dat bani la popă, dat bani la popă, dat bani la popă, dat bani la ajutorul de popă, dat bani la ajutorul de ajutor de popă, dat bani la gropari, dat bani femeii care ştie cum se procedează, dat bani femeii care ştie că nu aşa se procedează, dat bani femeii care ştie cui trebuie să-i dăm bani, etc. Aaa, şi îngropat bunica! Şi dat pacheţele şi băutură tuturor locuitorilor planetei şi dat bani la popă. 

La coborârea în groapă puţin a lipsit ca locul să nu fie ocupat de domnul fost securist respectabil care a alunecat în urma emoţiilor şi a celor 24 de pahare de rachiu degustate în cinstea răposatei. Eva a fost foarte marcată de acest moment, cu atât mai mult cu cât un unchi (şi el respectabil la cei 75 de ani) de-al tatei, în loc să fie atent la desfăşurarea evenimentelor n-a avut altceva de făcut decât să-i atingă fesele. Recunosc: şi mie mi se par atrăgătoare, dar atunci am crezut că totuşi ar fi cazul să mă abţin. 

O femeie (să nu uităm să-i dăm bani !) i-a înmânat popii (să nu uităm să-i dăm bani) o sticlă de vin pe care bunica o începuse cu câteva zile înainte. Şi popa a început s-o stropească (pe bunica) cu lichidul din sticlă, dar nu exagerat, mai mult simbolic: restul a păstrat pentru el. Şi chiar a şi gustat, acolo, pe marginea gropii. După care s-a apucat să cânte. 

Odată terminată operaţiunea, a început bătălia pe pacheţele. Şi pe pahare. Cei mai puternici au primit mai multe. 

Timid, conştient de infima însemnătate pe care o reprezintă în faţa unui asemenea reprezentant al Domnului şi în acelaşi timp conştient de îndatoririle pe care le are, tata s-a apropiat de capul bisericesc care era cu două capete mai înalt decât el. Şi i-a strecurat în buzunar „o mică atenţie”. „Să fie primit” ! „Ba, eu preferam să fie refuzat”... După care a plătit taxa de înmormântare şi taxa de groapă şi taxa de cimitir şi taxa de capelă. După care a plătit taxa de sigilare a cavoului. 

În ziua următoare ne-am dus să plătim restul de taxe la biserică. De-acolo am fost îndrumaţi să mergem să plătim restul de taxe la primărie. De la primărie am fost ghidaţi spre Casa de Pensii. 

În Făgăraş Casa de Pensii se află pe strada care duce la abator, la etajul unu al unei clădiri în care mai funcţionează un magazin second hand şi o firmă serioasă de „erotic live show” pe net. În capătul scărilor , pe uşa dublă care dă într-un hol perpendicular pe scări, stă lipit cu bandă adezivă afişul „fumatul interzis”. În hol: un avizier cu două afişe: „afişajul interzis !” şi „vă rugăm nu mai mâzgăliţi afişele !”. Pe uşa din stânga: „intrarea interzisă !”. În dreapta, în capătul holului, mare: „intrarea persoanelor străine strict interzisă !”, iar pe cele două uşi de pe partea dreaptă: „accesul interzis !” şi „intrarea strict oprită !”. Înainte de capătul holului, tot pe dreapta se zăreşte un geam de sticlă vopsit în probabil alb, cu un decupaj în semicerc, pe care nu se interzice nimic. Numai că până la acel geam, la vreun metru-jumate distanţă se află o linie galbenă străjuită de un taburet care datează după toate probabilităţile din perioada neolitică. Pe taburet, un carton din aceeaşi perioadă: „este interzis să depăşiţi linia galbenă !”. 

Din fericire o voce drăguţă extrem de enervată ne-a scos din impas: „haideţi odată, ce staţi acolo”. Posesoarea vocii era o doamnă simpatică, cu mustaţa crescută doar de vreo două săptămâni, care suferise probabil de curând un accident grav: o pungă plină de pigment de zugrăveală (sau humă), amestecat cu urină de câine şi salivă de varan de Komodo s-a răsturnat de pe o schelă şi i-a căzut direct în cap, pătându-i părul. Doamna aceasta ne-a adus la cunoştinţă faptul că statul român este atât de generos încât ne răsplăteşte bunăvoinţa de a o înmormânta pe decedată (doamna a folosit alt cuvânt) în pământul românesc şi-i va da tatei un „ajutor de înmormântare, adică nişte bani” şi ultima pensie a bunicii. Pentru asta, tata trebuia să completeze o cerere. Numai că ceva era în neregulă: „cum adică aţi scris că aţi înmormântat-o în calitate de fiu, că pe dumneavoastră vă cheamă Muntiu şi pe moartă Sasu” !? 

Degeaba am încercat noi să-i explicăm verbal că dragostea bunicii pentru bunicul nu a durat o veşnicie şi că ulterior a divorţat reluându-şi numele de fată, după care s-a recăsătorit cu Sasu, că nu ne-a mers. Păi ce credeam noi, că-i aşa de simplu? Şi de ce în douăzeci de acte de-ale bunicii scrie c-o cheamă Ana şi într-unul Anela? Trebuie să aducem documente („hârtii”) legalizate de la primăria din satul în care s-a născut cum că Ana = Anela. Şi certificatul de căsătorie cu Muntiu şi decizia de divorţ de Muntiu şi acte că şi-a reluat numele de fată şi certificatul de căsătorie cu Sasu şi semnătură de la Sasu Toader, adică al doilea soţ. Dar bietul Sasu? Mort şi Sasu, prin văi pe la... mă rog. Asta-i rău, pentru că ne trebuie semnătura de la el. Şi ne mai trebuie chitanţe cum că am plătit taxa de înmormântare şi taxa de groapă şi taxa de cimitir şi taxa de capelă şi taxa de sigilare a cavoului şi taxa de popă şi taxa de la primărie. Şi ne mai trebuie chitanţa de la sicriu şi chitanţa de la coroane şi de la maşina cu care a fost transportată mo... decedata. Păi da, dar noi „ne-am înţeles”, că era mai ieftin !!! Dar doamna n-a vrut să înţeleagă. Şi chitanţa de la sicriul cumpărat pe vremea când nici măcar Ceauşescu nu era mort, unde s-o mai găsim ! 

„Mergeţi la firma de pompe funebre şi vă înţelegeţi acolo, că oameni sunt şi ei”. Iar !?

Ne-am întors la pompe funebre. Foarte funebre. Proprietarul ne-a privit de la o altitudine de vreo cinşpe metri: ştia el de ce ne-a spus „la revedere”. Într-un secret de parcă plănuiam să-i punem lui Băsescu apă-n vin sau să-l demachem pe Sarkozy, într-o semiobscuritate necesară momentului, ne-am „înţeles”. Am plătit 200 de lei pentru o factură de 350 de lei pe care era scris tot. Sicriu, coroane, maşină, panglicuţe, lumânări, mâncare pentru pisică, tot.

Mai rămânea problema cu Ana = Anela. Ne-am dus în Cincu, satul natal al bunicii. Ştia tata pe cineva de la primărie care în schimbul câtorva pahare de în-nici-un-caz-apă ne-ar fi furnizat documentele necesare fără nici o problemă, dacă n-ar fi fost problema că prietenul tatei nu mai lucra la primărie de anul trecut.. Şi problema cu incendiul ăla de la primărie de acum câţiva ani, în care s-au pierdut cam toate documentele. Dar ne-am „înţeles” până la urmă, că oameni suntem, şi în câteva zile am avut hârtia oficială prin care eram înştiinţaţi că pe bunica a chemat-o toată viaţa Ana şi nu Anela.

Cât despre răposată: „odihnească-se în pace”. Însă noi mai avem de căutat certificatul de căsătorie cu Muntiu şi decizia de divorţ de Muntiu şi acte că şi-a reluat numele de fată şi certificatul de căsătorie cu Sasu şi să-l dezgropăm pe Sasu şi să-l rugăm să semneze şi...